A trecut la Domnul pr. prof. Constantin Cojocaru, cel care a slujit în Bogdănești între anii 1970-1974

(Reportaj Trinitas TV; Un cuvânt al părintelui profesor)

 

Scurtă biografie

S-a născut la 15 august 1942, în localitatea Drăceni, Slatina, în umbra Mănăstirii Slatina, ctitoria voievodală a lui Alexandru Lăpușneanul. ÎntrePr Constantin Cojocaru_01 anii 1968 – 1972, a fost preot paroh în localitatea Lămășeni din ținutul Rădășenilor. Între anii 1970 – 1974, a fost preot paroh la Biserica “Pogorârea Sfântului Duh” din loc. Bogdăneşti, jud. Suceava. Din 1974 până în 1979, a slujit în loc. Frata, jud. Cluj. Între 1979 – 1991, este profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Între 1991 – 1997, este profesor la Seminarul Teologic “Mitropolitul Dosoftei” – Suceava. Între anii 2008 – 2009 a predat la Seminarul Teologic “Sf. Gheorghe” – Roman.

La 16 februarie 2014, a trecut la Domnul în satul Lunca – Vânători, jud. Neamţ. La 20 februarie 2014, este înmormântat sub poala Bisericii din Lunca – Vânători, unde a slujit ca preot paroh din 1979. La sjuba înmormântării a participat un sobor impresionant de preoţi în frunte cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, precum şi un număr imens de credincioşi.

 

Părintele diriginte Constantin Cojocaru

Prima mea întâlnire cu părintele profesor Constantin Cojocaru s-a petrecut în copilărie, pe meleaguri Transilvănene, în localitatea Frata. Acest episod a rămas undeva în memorie, fiind readus la suprafaţă inopinat, mulţi ani mai târziu, în 1994. Zi călduroasă de iulie. La bordul unei maşini Wartburg, în doi timpi şi trei cilindri, colindam Câmpia Transilvaniei, dinspre Reghin spre Cluj-Napoca, având pe scaunul din dreapta pe iubita mea soţie, cu care mă căsătorisem cu un an în urmă. Dealurile domoale se perindau prin faţa ochilor într-un peisaj în care puţinele câmpuri cultivate de după 1989 alternau cu întinsele locuri pline cu spini şi mărăcini. Drumul era parcă fără de sfârşit din cauza factorilor externi (canicula, maşina care abia se târâie pe drumul accidentat), dar şi al celor interni (starea de monotonie şi plictiseală). După câteva case dărăpănate şi o curbă a drumului apar indicatoare: Cluj, Apahida şi, deodată, se produce declicul: Frata. Memoria revine în valuri. Parcă sunt cu părinţii, pe bancheta din spate a unei dacii tradiţionale româneşti, cu motor franţuzesc. Ne îndreptăm spre naşul şi naşa Cojocaru, familie distinsă de preot, care între anii 1970-1974 a fost paroh în Bogdăneşti, satul meu de baştină. Familia părintelui Cojocaru i-a cununat pe părinţii mei, aşa că eu sunt, într-un fel, fiul lui duhovnicesc, deşi până acum îl cunosc doar din vorbele părinţilor. Vorbe pline de respect şi cinstire. Îmi amintesc de revederea dintre părinţi şi părintele Cojocaru şi încep să-i povestesc soţiei: un munte de om cu voce de stentor şi râs răsunător, care îmbrăţişează cu putere şi se bucură nespus la vederea noastră. Îmi aduc aminte că a vorbit cu tata, preot fiind şi el, de greutăţile slujirii preoţeşti într-o comunitate multiconfesională, ne-a dus în bisericile unde slujea şi, lucru minunat, mi-a permis să intru în sfântul altar şi să văd veşmintele preoţeşti şi sfintele vase pentru slujbă. Dincolo de veselia care-i caracteriza fiecare gest şi fiecare cuvânt, de plăcerea cu care-şi prezenta enoriaşii străbătea însă o undă de regret: Transilvania nu-i Moldova natală. Aveam să înţeleg acest lucru câtva timp mai târziu când, la despărţire, părinţii i-au spus „de acum ne vedem în Moldova”.

Dar eu îl cunosc pe părintele de care-ţi aminteşti, vocea soţiei mă aduce la realitate. Ne apropiem de Cluj. A slujit la cununia noastră şi a ţinut cuvânt. Într-adevăr, dar această digresiune îmi scoate din memorie o altă cununie, la care slujeam în sobor împreună cu părintele Cojocaru, în aceeaşi biserică în care ne-am cununat şi noi. Momentul citirii apostolului, epistola către Efeseni. Dascălul, proaspăt absolvent al şcolii de cântăreţi, elev al părintelui profesor Cojocaru, încheie impetuos: „iar femeia să respecte pe bărbat”. Ca un vultur care-şi întinde aripile asupra prăzii, îl văd pe părintele Cojocaru cum se repede asupra cântăreţului, care se face mic de tot şi, asemenea lui Stentor care acoperea cu vocea sa glasurile a cincizeci de oameni, părintele tună: „cum îţi permiţi să schimbi ce a scris marele Pavel?” Tăcerea s-a lăsat peste întreaga asistenţă, iar dascălul a încheiat tremurând: „iar femeia să se teamă de bărbat”.

Au avut dreptate părinţii, pentru că următoarea întâlnire cu părintele Cojocaru a fost într-adevăr în Moldova, dar nu oriunde, ci la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, unde părintele era profesor de câţiva ani buni, când Bunul Dumnezeu mi-a purtat paşii pe cărările studiilor teologice, în toamna anului 1987. Elev în anul I, cu emoţiile de rigoare, după o selecţie aprigă, în care am fost unsprezece concurenţi pe un loc. O altă lume mi se deschide în faţa ochilor, dar o întrebare persistă pe buzele fiecărui nou intrat pe poarta Seminarului: cine ne va fi diriginte? Bursa zvonurilor, cum am numi-o acum, şopteşte numele unui om mult lăudat, profesor eminent, aspru şi blând deopotrivă, de la care înveţi carte, în special istorie, care-şi iubeşte elevii ca pe proprii copii (are doi, Costel şi Marcel, în ordinea vârstei) şi-i scoate dintre zidurile Seminarului în celebrele excursii de 3-7 zile de la sfârşitul anilor de studii. Numele lui?! Părintele diriginte Constantin Cojocaru. Aproape patru ani de zile părintele ne-a fost îndrumător spiritual, duhovnic şi profesor care a sădit în noi germenii cunoaşterii lui Dumnezeu, dragostea de ştiinţa cărţii, de neam şi ţară, de istoria Bisericii Ortodoxe. Stilul prea cucerniciei sale de a preda şi asculta făcea din ora de istorie o plăcere, aşa cum în şcolile de astăzi nu se mai întâmplă, istoria fiind aruncată la coşul de gunoi al curriculumului. În cincizeci de minute vedeam cu ochii sufletului împăraţi şi patriarhi, voievozi şi mitropoliţi, intelectuali şi ţărani, dreptcredincioşi şi eretici, toate faptele prezentate sistematizat şi pe înţelesul minţii noastre de adolescenţi. Aveam să înţeleg importanţa istoriei pentru formarea unui preot în urma uneia dintre excursiile organizate de către părintele diriginte cu noi, în judeţul Suceava. Prima oprire a fost chiar la Bogdăneşti, unde părintele ne-a vorbit despre Bogdan maramureşeanul şi întemeierea Moldovei, despre fosta Mănăstire Bogdăneşti (reactivată acum cu destinaţie filantropică) şi bisericile actuale din sat. Spre ruşinea mea, deşi m-am născut aici, multe lucruri nu le ştiam. Sigur că au urmat apoi mănăstirile şi bisericile voievodale în incinta cărora părintele ne povestea cu lux de amănunte, anul şi ziua când s-au petrecut evenimentele legate de sfântul locaş, sau de ctitorii săi. În localitatea Frumosu am participat la Sfânta Liturghie în biserica unde slujea părintele Gheorghiu (Dumnezeu să-l odihnească), tatăl unui coleg de-al nostru. Părintele profesor, fiind oaspete, a fost invitat să predice în faţa enoriaşilor, care veniseră în costumele populare şi umpluseră biserica, atât pentru a se ruga, cât şi pentru a fi împreună cu noi, elevii seminarişti şi dirigintele lor. Ne aşteptam să vorbească pe marginea evangheliei zilei, dar, spre uimirea noastră, părintele le-a cuvântat despre steagurile pe care le observase că se ridicau falnic în fiecare strană. Enoriaşii au fost încântaţi pentru că au ascultat un cuvânt de învăţătură despre obiecte de cult ctitorite de ei, specifice locului. La sfârşitul slujbei, părintele a venit la noi, elevii, spunându-ne: „dacă ştiţi istorie, oriunde vă veţi duce, aveţi ce să vorbiţi oamenilor”. Prin astfel de mijloace, teoretice şi practice, părintele diriginte ne-a format pe calea preoţiei, ajutându-ne să cunoaştem locurile şi oamenii care au însufleţit plaiurile patriei străbune.

În tot acest timp, părintele diriginte Constantin Cojocaru a rămas acelaşi iubitor şi propovăduitor al istoriei neamului. Ilustrez afirmaţia de mai sus cu un scurt fragment din predica părintelui de la Hramul Paraclisului Sfântului Voievod Ştefan cel Mare de pe lângă biserica Sfinţii Voievozi Bogdăneşti, din anul mântuirii 2011: Poporul nostru crede că, la luptele de la Plevna, Ştefan cel Mare a fost acolo şi-i încuraja pe luptători. Poporul nostru crede că, la Mărăşeşti, Ştefan a ocrotit oastea care a trecut biruitoare şi a eliberat meleagurile acestea de invadatori. Să nu uităm că, la Războienii de la Neamţ, biserica lui Ştefan este un mausoleu. Altarul este clădit pe o imensitate de oase ale oştenilor săi. Acolo, sub altar, sunt oasele oştenilor lui Ştefan care au apărat pământul Moldovei. Dacă le-ar fi putut el aduna pe toate! Dar câte oase sunt împrăştiate în toate locurile, pe atâtea meleaguri unde Ştefan a dat lupte şi şi-a apărat ţara. Acele oase se adaugă cu altele, care albesc pământul acesta al Moldovei.

Am scris aceste rânduri, în semn de omagiu, la rugămintea părintelui arhimandrit Timotei Aioanei, căruia îi mulţumesc pe această cale că mi-a dat posibilitatea să exprim sentimentele mele de preţuire pentru cel care este părintele profesor, dirigintele Constantin Cojocaru.

Bunul Dumnezeu să vă ţină în pază, să vă dăruiască sănătate şi întru mulţi ani Prea Cucernice Părinte Profesor Constantin Cojocaru.

(prof. dr. pr. Florentin Loghinoaia, iunie 2012, Bogdăneşti)